Un soare zgribulit rânjea perfid pe cer. Deşi lumina puternic oraşelul, acesta rămânea tot îngheţat, purtând încă urmele viscolului din serile trecute.

Sus pe deal, departe de oraş, ca o pată maroniu-roşcată în peisajul alb-argintiu se zărea o căsuţă veche şi uitată de lume. Prin fereastra acoperită pe alocuri cu steluţe de gheaţă se zărea chipul unui băieţel care tremura uşor. Înauntru era cald, în soba trosnind şi sfărâind lemne încă nearse. De ce tremura oare baieţelul ?

Băieţelul se aplecă uşor şi scoase din dulapior o cutiuţă. O luă frumos şi se aşeză la masuţa din faţa ferestrei. O răsturnă rapid, lăsând să se audă zornăitul unor bănuţi. Cu ochii larg deschişi începu să îi numere uşor, luând cu degetul aratator bânuţ cu bănuţ, trecându-i dintr-o parte în alta.

– 21, 22, 23, 24! se auzi glasul plin de entuziasm al băieţelului. Îi adună atent, îi strânse în pumn şi îi duse la piept. Euforic căzu în visare…

– Îi voi cumpăra inimioara de aur de la bijutierul din oraş… cu siguranţă îi va plăcea… Da, îi va plăcea la nebunie, va fi cel mai frumos cadou.

Tot anul băieţelul a muncit din greu, a strâns bănuţ cu bănuţ, a renunţat la multe lucruri, gândindu-se mereu la ziua aceasta. Astăzi este o zi specială, ziua de naştere a prinţesei de la palat.

Preţuia fiecare bănuţ pe care îl strângea. Era cuprins de o mare bucurie când reuşea să mai arunce un bănuţ în cutiuţă, uitând astfel de tot ce-i rau şi urăt în oraş.

Băieţelul se îmbrăcă fugitiv şi se îndreptă repejor către oraş. Pe măsură ce se apropia de magazinul bijutierului grăbea pasul, nemaiputând aştepta niciun moment.

Ajuns in faţa magazinului privea plin de admiraţie inimioara de aur din mijlocul vitrinei. Inimioara era îmbrăcată cu o bucăţică de material roşu din catifea, dezvelind tainic doar o părticică din frumuseţea ei.

Prinde curaj şi deschide cu mare greutate uşa grea de stejar a magazinului.

– Bună dimineaţa, domnule bijutier!

– Buna ziua băieţele, cu ce te pot ajuta?

– Uitaţi, aş vrea să cumpăr şi eu inimioara aceea frumoasă din vitrină.

Bijutierul râse cu uşor dispreţ şi îi răspunde:

– Costă 200 de bănuţi, ai tu atâţia bani?

În acel moment universul băieţelului se prăbuşi, tremura tot. Toate visele îi păreau năruite, tot efortul pe care îl depusese părea inutil.

– Dar inimioara aceia micuţă de pe raftul de sus cât costă ?

– 86 de bănuţi, îi răspunse prompt bijutierul.

– Nu am atăţia bani… zise cu o voce pierdută băieţelul. Coborându-şi privirea zări undeva în colţul unei vitrine micuţe o cruciuliţă de argint. Se mai însenină un pic şi îl întrebă pe bijutier căt costă.

– 23 de bănuţi, veni imediat răspunsul.

“23 de bănuţi” îşi zise fericit în gând băieţelul, deci mi-ar mai rămâne un bănuţ, aş putea chiar să mai iau ceva. Scoase cu mare grijă cei 23 de bănuţi şi îi întinse bijutierului. Ieşi din magazin pe jumătate împăcat, nu înainte de a da cuviincios buna ziua.

Porni alene prin oraş mergând temător, strângând cu putere cruciuliţa ca pe cea mai mare posesie pe care o avea, şi pe bună dreptate chiar era cel mai preţios lucru pe care l-a avut vreodată. În pumnul drept strângea cruciuliţa de argint, iar în pumnul stâng bănuţul rămas.

Deşi nu reuşise să cumpere inimioara de aur, era fericit totuşi că reuşise să găsească ceva frumos. Era şi mai determinat ca anul următor să muncească şi mai mult şi să reuşească să-i cumpere inimioara de aur.

Următoarea oprire, cofetăria din mijlocul orăşelului. O ştia foarte bine, trecea mereu pe lângă ea în drumul lui spre dulgher. La dulgherul din oraş a căştigat cea mai mare parte din bănuţi, ajutându-l pe acesta să meşterească scaune pentru palat.

Se opri în faţa vitrinei magazinului, ca de multe ori de altfel. Într-un târziu intră uşor în cofetărie. Era pentru prima oară când se încumeta înauntru. Deschise uşor pumnul stâng şi îl întinse vănzătoarei cerându-i ceva dulce şi bun.

Vânzătoarea îi împacheta simandicos două din cele mai bune bomboane de ciocolată din oraş. În acest timp băieţelul nostru îşi imagina cum o va surprinde în mod plăcut pe prinţesă cu o cruciuliţă frumoasă de argint şi cu două bomboane dintre cele mai bune. Chiar se amuza că poate prinţesa îl va servi cu una din ele şi cu această ocazie va şti şi el ce gust au.

Îi zise sărut mână vânzătoarei şi se îndreptă fericit către ieşire. Lipiţi de geamul vitrinei, doi cerşetori îi urmăreau fiecare gest, atrăgându-i într-un final atenţia. Băieţelul se întristă, aducându-şi aminte de nenumăratele rânduri în care trecea pe lângă cofetărie, mereu cu capul plecat, mereu înghiţând în sec.

Decise să ofere cele două bomboane cerşetorilor înfometaţi, cu atât mai puternic ademeniţi de minunatele delicatese. Chiar dacă lăsa în urmă două fiinţe fericite, băieţelul ofta adânc.
Băieţelul îşi îndreptă drumul spre palat. Privea cu caldură frumoasa cruciuliţa, zicându-şi:

– Poate bomboanele nici nu erau din cele mai bune… şi chiar dacă ar fi fost, poate prinţesa mănâncă în fiecare zi bomboane din acelea, iar eu vreau să-i fac o supriză, să-i ofer ceva deosebit. Cruciuliţa asta este perfectă, este de la mine. Este cea mai frumoasă cruciuliţă din toată lumea asta.

În depărtare se zăreau porţile mari şi impunătoare ale palatului. Băieţelul se apropia din ce în ce mai mult de aleasa inimii sale. Ajuns la intrare băieţelul fu întâmpinat de doi străjeri.

– Unde mergi ? întrebă grav unul dintre aceştia.

Luat prin surprindere, băieţelul răspunse timid.

– La prinţesă, este ziue ei de naştere.

Cei doi străjeri începură să râdă, disconsiderând spusele băieţelului.

– Da, nu vă mint, am venit să-i urez la mulţi ani şi să-i ofer un cadou.

– Da ?! şi cam ce cadou i-ai luat tu prinţesei ? întrebă străjerul, luând în derâdere vorbele băieţelului.

– Cea mai frumoasă cruciuliţă de argint din toată lumea asta.

În acel moment cei doi străjeri se opriră din batjocură, devenind tot mai interesaţi. Unul din ei, mai viclean îl întrebă pe băieţel:

– Nu te credem, arată-ne cruciuliţa şi dacă e cum spui te lăsăm înăuntru.
Neavând încotro, băieţelul le întinse cruciuliţa. Atât au aşteptat cei doi străjeri, care, imediat ce au pus mână pe aceasta, l-au acuzat că a furat-o şi l-au alungat, ameninţăndu-l că-l vor arunca în temniţă.

Trist, descumpănit şi cu inima sfâşiată, băieţelul se îndepărtă de palat. În drum spre casă decise să facă un ocol prin pădure, la poieniţa celor trei stejari. Cu câţiva ani în urmă acolo se întâlnea în taină cu prinţesa.

N-o mai văzuse de foarte mult timp pe prinţesă, îi era tare dor de ea. Desi fac parte din lumi diferite spera cumva că va regăsi o parte din ea acolo. Odată ajuns în poieniţă observă un ghiocel firav, dezgolit, o pradă uşoară în faţa viscolului. Se aşeză în genunchi şi adună zăpadă in jurul acestuia, învelindu-l bine. Băieţelul zâmbi uşor, mulţumit de isprava sa.

– Ghiocel drag, simt o mare tristeţe în sufleţelul meu. Îmi doream aşa de mult să-i ofer prinţesei mele un cadou de ziua ei, o mică rază de lumină… şi ce-am reuşit?! Nimic. Străjerii nu m-au lăsat nici măcar să intru să-i zic la mulţi ani… Aş vrea să mă poţi înţelege, ghiocel drag… Săracul de tine, stai singurel pe frigul ăsta, sper ca zăpada să-ţi ţină de cald şi să te protejeze.

Descumpănit, băieţelul se întoarse acasă. Aşeză la vedere cutiuţa goală în semn că din ziua următoare începe un nou an în care va munci şi mai mult, pentru ca într-o zi să-i poată oferi prinţesei inimioara de aur.
Băieţelul se puse în pat, şi, cu braţele duse la piept, adormi uşor imaginându-şi că-şi strânge cald în braţe prinţesa mult iubită.

Soarele dispăru fricos de pe cer, căutând parcă şi el vremuri mai calde. Odată cu lăsarea întunericului viscolul puse stăpânire pe întregul oraş. În poieniţă nu se auzea decât vuietul necruţător al viscolului, toate vietăţile stând bine ascunse din calea acestuia.

Totuşi, dintr-un morman de zăpada se putea distinge uneori, preţ de câteva clipe, clopoţelul unui ghiocel. Îi era nespus de frig, dar mulţumită zăpezii cu care era frumos îmbrăcat făcea faţă viscolului.

– Voi rezista! îşi spunea uşor ghiocelul, şi îşi mai scutură un din când în când clopoţelul. Trebuie să transmit mesajul baieţelului, fără ajutorul lui m-aş fi stins demult. Voi rezista până mă voi întâlni cu prinţesa şi îi voi ura la mulţi ani din partea acestuia.

Ghiocelul ţinea piept vitejeşte viscolului care se înteţea tot mai tare. Cu voce tot mai stinsă, ghiocelul îşi amintea cum părinţii lui îi povestiseră de locul în care se vor revedea, un loc mirific unde toate florile din toate anotimpurile se întâlnesc şi-şi povestesc amintirile. Acolo toate florile plutesc şi rămân mereu parfumate şi pure.

– Nu sunt încă gata să plec, abia îşi mai şoptea ghiocelul. Trebuie să rezist! îi voi oferi cadou prinţesei ultimul meu clinchet de clopoţel.

Au trecut minute, au trecut ore, iar ghiocelul se stingea treptat treptat. Părea să viseze cum aude nişte paşi apropiindu-se duios. Simţea cum se încălzeşte încet, şi, îmbiat de o voce plăcută, îşi scutura puternic, pentru ultima dată, clopoţelul.

Putea desluşi cum clinchetul său alunga viscolul din oraş şi din sufletul oamenilor. Ghiocelul era aşa de stins încât nu mai putea distinge visul de realitate.